Probabil ca unii dintre cititorii fideli isi mai aduc aminte de povestea pe care am inceput-o cu cateva luni in urma, cu Diana Ene, o fata care a suferit mult in viata ei extrem de scurta si care isi povesteste toate suferintele. La momentul respectiv aveam de gand sa continui acea poveste dupa ce voi fi terminat "See dem angels". Cum "See dem angels" s-a terminat (cum s-a terminat nu voi spune), iata ca ma tin de cuvant si continui povestea Dianei Ene. Acest capitol, insa, nu o are pe ea naratoare, ci un alt personaj pe care il voi prezenta intr-un post ulterior. Deasemenea voi pune aici si capitolul 1, pentru ca voi sa puteti intelege firul povestii si sa nu mai dati cateva pagini in urma pe blog. Enjoy.
I
Cum ar fi sa schimbam locurile pentru un scurt timp? Cum ar fi ca eu sa nu mai am nicio amintire? Cum ar fi ca eu sa stau linistita si sa nu imi mai aduc aminte de nimic din ce s-a intamplat? Ar fi o adevarata utopie pentru cineva ca mine, care isi afiseaza rareori adevaratul zambet.
M-am nascut la periferia unui oras romanesc, unde abia daca auzeai un cuvant in romana toata ziua. Majoritatea localnicilor vorbeau limba tiganeasca si ne priveau cu niste ochi destul de ciudati pe noi, singurii romani din zona. Interesant este ca, desi tiganii sunt cunoscuti ca un neam scandalagiu, cel mai mare scandal venea de la noi din casa. Eu, Diana Ene, am avut o copilarie frumoasa? In mare a fost o copilarie normala, insa destul de nelinistita.
Tatal meu, Serban Ene, poate fi considerat un erou...de cine il asculta. In anul in care eu m-am nascut a avut loc si o mare miscare anticomunista pe care toata lumea o numeste Revolutie si care a rasturnat vechiul regim. Tatal meu a avut si el un rol destul de interesant in toata aceasta revolutie. Se facea ca tata, impreuna cu alti trei amarati care nu aveau ce face in perioada respectiva si, in loc sa se ascunda ca sa isi fereasca pielea, umblau teleleu prin oras, au fost zariti de catre niste militieni inca loiali raposatului, care aveau un ordin clar: "impuscati tot ce misca". Eu una nu stiu sigur daca era un ordin sau ei doreau sa isi sature pofta de sange... Chiar cand isi pierdusera speranta ca au sa impuste ceva in ziua respectiva, i-au zarit pe cei patru amarati si au inceput sa traga in ei ca intr-o partida de vanatoare. Ce a urmat este demn incredibil. Cei patru, in incercarea lor de a scapa, s-au raspandit haotic, tata intrand intr-un bloc intunecat. Marele sau noroc a fost faptul ca nu a venit dupa el decat un singur militian, pe care l-ar fi omorat (mereu descria o alta metoda pe care ar fi folosit-o), s-ar fi imbracat in hainele lui, i-ar fi luat arma si i-ar fi omorat si pe ceilalti. O poveste ieftina, pe care multi o inghit si il considera pe tata un erou. Eu nu zic decat ca tata s-a uitat la prea multe filme americane de spionaj, mai ales ca numai unul dintre cei cu care bantuia la momentul respectiv mai traia si mai putea confirma. Confirma el...mai mult din respect pentru tata, insa se vedea ca era destul de incurcat. Ceilalti doi ametiti au murit la Revolutie, insa nu din cauza militienilor, ci din cauza alcoolemiei foarte ridicate.
Ei bine, nu trecusera decat 6 ani de la Revolutie, iar tata incetase sa mai pozeze in erou. Alcoolul incepuse sa ii vina de hac si cine avea de suferit? Eu si mama mea, Simona Ene. Incepusem sa vad din ce in ce mai multe semne pe corpul mamei, cu care dormeam la momentul respectiv. Ea incerca sa nu isi acuze sotul, gasindu-i scuze din ce in ce mai patetice si venind cu variante din ce in ce mai putin credibile, pana cand i-am zis intr-o noapte:
-Mami, stiu si eu ce se intampla! Nu e nevoie sa minti...
Ea m-a sarutat pe frunte si m-a luat in brate. Tin minte ca si cum ar fi fost ieri, pentru ca a fost ultima noapte cand am mai dormit impreuna. Eram doar un copil, nu aveam cum sa stiu ce va urma. Speram doar ca toata acea nebunie sa se opreasca la un moment dat, pentru ca era socant de-a dreptul sa vezi cum un barbat cu pretentii de mare erou ar putea lovi o femeie in felul in care o lovea tata pe mama. Nu puteam sa simt decat dispret pentru tata, care, in lipsa banilor de bautura, incepuse sa amaneteze lucruri de prin casa. Mama era o persoana foarte calculata, o persoana care nu bea, nu fuma si ii dispretuia pe toti cei cu astfel de vicii. Suferea, insa, de sindromul femeii prostite (orbite) de dragoste. De cate ori nu si-a calcat peste orgoliu pentru o persoana care era exact ce dispretuia. Nu inteleg ce s-a intamplat. Mama le povestea vecinelor cu fuste inflorate ca la inceput era foarte frumos, ca la inceput o iubea, insa alcoolul l-a schimbat total pe tata. Totul a devenit si mai greu dupa ce mama si-a pierdut slujba, la doi ani dupa Revolutie (lucra intr-o amarata de cofetarie ca ospatarita; pe langa faptul ca trebuia sa faca naveta zilnic, mai era si prost platita). Mama, care era o femeie extraordinar de frumoasa, chiar si dupa ce m-a nascut pe mine, incepuse sa pozeze pentru o nou-infiintata companie de modeling. Contractul cu compania s-a incheiat la aproximativ o luna dupa, din cauza multelor semne pe care le avea mama pe corp. Groaznic... Totusi, cateva poze cu mama au aparut intr-un ziar local dar titlul articolului era „Model dat afara datorita unei batai cu seful”. Presa de scandal...totusi, nici macar in presa de scandal n-a avut succes.
In noaptea de dupa marturisirea mea, tata s-a intors acasa mai beat, mai furios, mai tulburat decat il vazusem vreodata. A intrat pe usa...mai exact, a rupt-o din balamale. Nu apuca sa o loveasca pe mama decat o data, ca ea se ridica repede, ia un cutit si il injunghie intr-un brat, dandu-si suficient timp sa ma traga pana in camera mea si sa inchida usa. Deschise un geam (camera era la parter) si ma scoase pe el, ea iesind in urma mea. Mama ma lua in brate si incepu sa fuga. Il auzeam urland in urma noastra, amenintandu-ne ca ne omoara. Ajungem la podul care facea legatura intre periferie si oras, iar eu o simteam pe mama din ce in ce mai obosita. Ea se opri si ma lasa jos, zicandu-mi sa fug cat mai repede posibil, inspre oras. Incepui sa alerg, incercand sa nu bag de seama ce auzeam in urma mea. Mama fusese ajunsa de tata. Dintr-o data s-a auzit urletul mamei, iar, la cateva secunde dupa, zgomotul unui lucru greu cazand in apa. M-am uitat in urma si am vazut toata scena: mama fusese aruncata peste pod de catre tata, dupa ce o injunghiase. Interesant este ca tata nu a fost prins niciodata pentru asta. A stiut sa fuga la timp... Stapanindu-mi cu greu lacrimile, am facut exact ce mi-a zis mama: am fugit in oras, pana am ajuns in apropierea unor blocuri imense. Nu aveam unde sa stau, iar toata aceasta nenorocire se intamplase in luna noiembrie, ziua a patra. Mi-era frig si foame, insa nu puteam face mai nimic. Am intrat intr-unul din blocuri, unde m-am asezat intr-un colt al scarii blocului si am adormit.
Eu o aud zicand toate acestea si nici macar nu imi vine sa cred ca se poate intampla asa ceva. Exista multe lucruri pe care nu pot sa mi le explic in legatura cu ceea ce mi-a spus. Ea era doar un copil de sase ani pe vremea aceea, nu se poate sa tina minte chiar atatea. Sau poate? Aceste lucruri au marcat-o, se pare, si nu poate sa si le mai scoata din minte. Nu pare sa mai fi spus aceasta poveste de multe ori, de aceea cred ca este mai bine pentru ea sa se descarce, sa isi ia aceasta piatra de pe suflet si eu sa ii ofer un ajutor cat mai mare posibil. Pana la urma, eu sunt singurul care tine la ea cu adevarat. Ma apropii de ea, o mangai pe parul ei castaniu si ma uit in ochii ei negri, misteriosi, care ascund atatea si atatea suferinte. Noi ne cunoastem de atata timp si nu am vorbit niciodata atat de mult, nu am patruns niciodata in viata ei, pentru ca nu am avut niciodata curajul sa o fac. Prietenul meu cel mai bun, Daniel Dita, mi-a zis intr-o zi: „Marius, stiu ca nu o sa o recunosti acum, dar o vei face mai tarziu. Iti place Diana, poate chiar mai mult: o iubesti. Fa ceva pentru ea, fii alaturi de ea. Uita-te si tu la ea cum sta retrasa, desi o fata ca ea ar trebui sa fie plina de viata, ar trebui sa stea cu celelalte fete. Ea nu o face”. Desigur, nu am recunoscut, ca Marius Vlas nu recunoaste niciodata. E prea orgolios, e prea plin de el, nu? Nu am ascultat niciodata de nimeni pentru ca astfel consideram ca respectivul se amesteca in viata mea mai mult decat i se permite. Totusi, ma grabesc sa dau sfaturi tuturor, ma amestec eu in vietile lor. Nu stiu daca este bine si nici nu imi pasa, insa in cazul ei voi face o exceptie. Ea merita cu adevarat ceva mai mult, ceva mai bine si eu voi avea grija de asta. Nu pare sa fi spus acestea multor persoane si ma mira cum am reusit sa ii castig increderea atat de repede. Nu vreau sa abuzez nici de increderea ei, nici de bunavointa ei, insa viata ei chiar pare interesanta.
-De ce imi spui toate astea? o intreb eu.
-Pentru ca tu pari singurul capabil sa ma inteleaga si pentru ca tu ai fost singurul care a vrut sa se imprieteneasca cu mine din dragoste. Uite, tocmai de-asta stau eu retrasa, pentru ca vreau prieteni adevarati. Cine tine la mine cu adevarat ma iubeste astfel, cine nu...
-Da, dar...omul trebuie sa socializeze...
-Cine zice asta? Omul socializeaza numai pentru a-i fi lui bine, pentru a avea el avantaje materiale, nu neaparat pentru o prietenie adevarata. Pana la urma, orice prietenie se rupe atunci cand e vorba de bani. Doi frati se omoara intre ei pentru o fata. Eu nu vreau sa fiu nici vreun frate, nici acea fata. Eu vreau sa fiu eu asa cum sunt eu acum, nu cum am fost inainte...
-Nu vreau sa ma consideri pe mine vreunul din personaje sau...
-Nu, nu, stai linistit. Nu era nimic cu subinteles in spusele mele. Pur si simplu, viata m-a invatat sa fiu asa.
-As vrea sa aflu mai multe despre tine...
-Multe persoane ar vrea sa afle mai multe despre mine dar eu ma destainui numai tie. Vei afla totul. Uita-te in ochii mei si spune-mi daca iti inspira cea mai mica doza de neincredere.
O privesc in ochii ei negri si ma arunc in ei ca intr-o prapastie fara fund. Asa pot caracteriza sinceritatea pe care am citit-o in ei. Ii zambesc si o mangai pe fata ei inuman de alba. Pare aproape fara viata, insa frumusetea ei nu paleste nicio clipa. Noaptea este lunga si simt ca am tot timpul din lume sa o ascult.
-Nu am gasit nici cea mai mica doza de neincredere in ochii tai, ii zic eu.
-Era o vreme cand nu erau asa. Inchide lumina si mai lasa doar o raza, te rog frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu